Dispozitivele de memorie externă permit stocarea unor cantităţi mari de informaţii petermen lung. În funcţie de tehnologia utilizată pentru stocarea informaţiilor acestea seclasifică în:- magnetice;- optice;- magnetico-optice.
Dischete (FD – floppy-disc) – suporturi de memorie magnetică. Au forma
pătratică cu latura de 3,5", carcasă din plastic, pot stoca 1,44Mb (capacitate mică), viteza
de acces la informaţii este mică dar sunt portabile şi ieftine.
Pentru a putea utiliza o dischetă aceasta trebuie formatată. Operaţia de formatare
stabileşte modul de memorare a informaţiilor pe dischetă.
Citirea şi scrierea informaţiilor de pe dischete se realizează cu ajutorul unităţilor de
floppy-disc.
Discurile optice – sunt:
- CD-ROM (Compact Disc Read Only Memory) – capacitate de stocare 630Mb -1Gb;
- CD-RW (CD ReWritable) – CD reinscriptibil);
- DVD (Digital Versatile Disk) - capacitate de stocare mai mare decât a CD-urilor
4,7-17,08 Gb, viteza de acces la informaţii este mai mare decât viteza la CD.
Fiecare dintre aceste dispozitive necesită unităţi speciale pentru citire respectiv
scriere.
Memoria externă este o memorie suplimentară care comunică cu microprocesorul tot prin intermediul magistralei de date şi magistralei de comenzi. Ea este o memorie nevolatilă din care se poate citi şi în care se poate scrie.
Memoria externă are de obicei o capacitate mult superioară celei interne, în care se pot înmagazina mai multe programe precum şi datele corespunzătoare lor. Ea este reprezentată în mod special de discurile magnetice, discuri asemănătoare ca formă şi mod de utilizare cu discurile de pick-up, dar cu proprietăţile benzii magnetice: de pe aceste discuri se poate citi, dar de asemenea se pot scrie informaţii pe suportul lor magnetic.
Memoria externă este alcătuită în principal din discuri fixe (hard-disk) şi discuri flexibile (floppy-disk). Discurile fixe sunt montate de obicei în interiorul unităţii centrale şi nu pot fi detaşate de calculator decât prin demontarea acesteia. Discurile flexibile se folosesc cât este nevoie, ele fiind introduse într-un locaş special, după care pot fi recuperate cu uşurinţă.
HARD-DISCUL (HD) reprezintă o unitate fixă de stocare a datelor. Acesta este încorporat în cutia care conţine unitatea centrală, încasetat într-un dispozitiv la care nu avem acces pentru a-l înlocui cu altul. În caz de defectare se înlocuieşte întreg ansamblul. Acest ansamblu se mai numeşte disc fix sau disc Winchester, după numele tehnologiei de construcţie. Denumirea de disc fix, atribuită iniţial, a avut în vedere faptul că acesta se fixează în interiorul calculatorului şi nu poate fi detaşat cu uşurinţă de către un utilizator obişnuit. În ultimul timp însă, această denumire a devenit improprie, deoarece au fost create şi HD care pot fi cu uşurinţă conectate şi deconectate în exteriorul calculatorului prin porturile de intrare/ieşire ale acestuia.
În funcţie de interfaţa de conectare hard discurile se clasifică în:
- Hard discuri SCSI (Small Computer System Interface) – hard discuri având caracteristici deosebite fiind conectate la o interfaţă SCSI, interfaţă ce este controlată de sisteme inteligente (controlere) acestea având menirea de a coordona fluxul de informaţii dintre hard disc şi sistem. Acest tip de unităţi de stocare se folosesc cu precădere montate pe servere sau pe acele calculatoare unde se doreşte o performanţă ridicată privind transferul de date.
- Hard discuri EIDE (Enhanced Integrated Drive Electronics) – termen general aplicat tuturor unităţilor care au un controler inclus în unitate. De-a lungul timpului unităţile de stocare de acest gen au cunoscut o serie de implementări printre care amintim protocolul Ultra ATA care mai este denumit şi Ultra DMA/ ATA-33/ DMA-33, Ultra ATA 66, Ultra ATA 100. Aceste denumiri se referă direct la realizarea transferului rapid de date. Legat de hardurile EIDE în ultimul timp şi-au făcut apariţia pe piaţă cele SATA (Serial ATA), hard discuri ce reuşesc să obţină o viteză de transfer de 150 M/s.
